Coşmarul alb de pe DN 5

Menţionez încă de la început că nu m-am dus pe DN 5, în toiul viscolului, ca să rămân blocată în trafic intenţionat, ca mai apoi să fac tot felul de transmisiuni spectaculoase, în direct sau înregistrate, pentru colegii mei de la televiziune.

Recunosc că mi-am spus, tot timpul, că, dacă vom merge în spatele utilajelor de deszăpezire, cu siguranţă nu voi ajunge să-mi sun soţul să-i spun că speram să ne fi revăzut cu bine cel puţin 20 de ore mai târziu. Habar nu am dacă asta mă face să par, sau mă face, pur si simplu, un jurnalist mai puţin bun ori dimpotrivă. Habar nu mai am ce înseamnă jurnalist bun dacă exagerările şi căutarea cu orice preţ a senzaţionalului sunt criteriile pe care e musai să le îndeplinim ca să ne putem privi în oglindă zâmbind. Nici nu cutez să dau eu adevărul absolut întregii lumi media. Nici n-ar avea rost.

Pe înţelesul tuturor şi fără exagerări. Am plecat joi, 26 ianuarie, împreună cu un coleg, cameraman, ca să facem un reportaj despre utilajele Consiliului Judeţean ce au intervenit pe DN 5, la solicitarea autorităţilor naţionale.

Asta a presupus ca drumurile judeţene să rămână în continuare înzăpezite. Însă, având în vedere că acolo erau blocate sute de maşini cu sute de oameni disperaţi în ele, îmi doresc să cred că cei care au aflat vestea pot face diferenţa între a fi blocat în sat, în casă, la căldură, sau a fi blocat în maşină, cu combustibilul pe terminate, fără mâncare sau apă şi cu promisiuni date din minut în minut, de la operatorii serviciului 112, că cineva va veni în ajutor.

Am ajuns pe DN 5, aşadar, joi, în jurul orei 13.00. La circa 10 kilometri de Uzunu începea iadul. Coborând din maşină am realizat ce tocmai făcusem.

După primele secunde de stat afară, în semn de solidaritate cu cameramanul care nu poate filma intervenţia unui utilaj din maşină, am înţeles că nu eram acolo ca un jurnalist în siguranţă – o iluzie a jurnaliştilor care îşi închipuie că lor nu li se poate întâmpla nimic pentru că nu ar mai avea cine să transmită sfârşitul lumii.

Eram un simplu om îngheţat, care primea peste faţă, cu neputinţă, un vânt pe care l-am estimat la cel puţin 100 de kilometri la oră, însoţit de fulgii transformaţi în mici pirania de gheaţă.

M-am întrebat aproape continuu, dacă aş fi rămas blocată în maşină, în cel mai pustiu văzut vreodată, cu cel mai crunt duşman peste tot, inclusiv în mine, aş fi plecat pe jos să caut ajutor pentru copilul meu pentru care nu mai aveam provizii, aş fi început să mă rog, ateu fiind, sau aş fi intrat pe facebook, prin telefon, să le transmit colegilor mei informaţii despre starea drumurilor. N-am reuşit să găsesc un răspuns. Nu mă puteam concentra din cauza frigului.

Mi s-a încălzit brusc, tot corpul, însă, când a parcat lângă noi o maşină mare a jandarmilor. Asta după ce îi făcuseră loc utilajele Consiliului Judeţean, singurele care interveniseră joi, 26 ianuarie, pentru deszăpezire pe două dintre cele mai afectate tronsoane.

Din autovehicul au ieşit zeci de oameni. Unul dintre jandarmi ţinea în braţe o fetiţă, care îl cuprinsese pe acesta de după gât, aşa, de parcă l-aş fi prins eu pe Dumnezeu de picior.

Mi-am spus atunci că poate aş fi putut face mai mult decât un reportaj despre situaţia de pe DN 5. Aş fi putut ţine eu o fetiţă în braţe.

Şi ca „experimentul” să fie cât mai reuşit, aşa-zisul destin mi-a oferit ocazia de a rămâne singură, blocată într-o maşină, în toiul viscolului de pe DN 5. Cameramanul a plecat în fugă, cu unul dintre utilajele de deszăpezire, ca să filmeze o intervenţie a SMURD în cazul unui băieţel, undeva pe la Uzunu.

M-am întors la maşina rămasă mult în urma celorlalte autoturisme ale forţelor de ordine şi ale echipelor de intervenţie. Nu ştiu să conduc, probabil că aş fi înaintat şi eu. Am avut norocul ca al meu coleg să fi lăsat motorul pornit. Am stat acolo, în maşină, singură, aproape o jumătate de oră, sau poate mai puţin, dar totul a părut o eternitate, cu toată zăpada aia care acoperea fiecare geam al autoturismului.

Eu n-aş fi rezistat, psihic zic, nici măcar o oră, dar 20… Am fost salvată, curând, de la disperare şi, astfel, am avut şansa să „experimentez”, firesc, la alt nivel, şi senzaţia recunoştinţei. Mă rog, e puţin spus.

De atunci, continuu să mă visez la intervenţii pe DN 5, Giurgiu-Bucureşti, închis traficului din cauza viscolului. Am un coşmar alb, în care apar şi celelalte sute de persoane salvate cu ajutorul utilajelor CJ, ale echipajelor Jandarmeriei, Poliţiei, ISU. A, mă mai gândeam, dacă vor fi reluate protestele, ar fi culmea să-i bată bine jandarmii, în Piaţa Universităţii, chiar pe cei pe care i-au salvat, pe braţe, din maşinile acoperite de zăpadă. Hai, România!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.