web analytics

Ronnie de cinci ori

Cei care iubesc snooker-ul sunt invariabil îndrăgostiţi de Ronnie O’Sullivan. De ce? Primordial pentru că i se spune The Rockett, aluzie la timpul record pe care îl petrece englezul la masa de joc. Acolo unde majoritatea are nevoie de 19-20 de secunde pentru o lovitură, Ronnie e cu 5-6 secunde mai expeditiv. Ei bine, această nonşalanţă, această dezinvoltură incredibilă în a închide masa când ceilalţi sunt împovăraţi de o tonă de stres i-au atras simpatia generală.

Luni, 6 mai, cu mult înainte de miezul nopţii – aşa cum ne şi aşteptam de altfel -, la Crucible Theatre din Sheffield, Ronnie şi-a adjudecat al cincilea titlu mondial din tot atâtea finale disputate. Finale, altfel, ce nu i-au creat cine ştie ce probleme. Asta cu excepţia primei, din 2001, când l-a învins pe John Higgins 18-14. Aceasta a fost unica finală în care nu a plecat favorit. În rest, s-a jucat…

Cu un alt scoţian, Graeme Dott, în 2004, a stat infinit mai puţin la masă pentru un categoric 18-8. În 2007 i-a venit rândul conaţionalului Ali Carter să îl imite pe Dott, aşadar tot 18-8 scor final şi un al treilea titlu suprem. În sfârşit, acelaşi Ali Carter nu i-a luat anul trecut decât 11 partide, iar anul acesta, un alt conaţional, Barry Hawkins (locul 15 mondial până aseară), a realizat doar un pic mai mult.

Acest ultim 18-12 în favoarea cvintuplului (de acum) campion mondial Ronnie O’Sullivan vine să confirme statutul său de necontestat în lumea snooker-ului. Statut înaintat şi confirmat nu numai de simpatizanţii săi, dar şi de adversarii, poate chiar detractorii săi. The Rockett este cel mai talentat jucător ce a pus mâna vreodată pe un tac. Este suficient să precizăm, de fapt, să amintim, că Ronnie a făcut un an de pauză după titlul din 2012, iar la această ediţie a fost o singură dată condus, 2-3 în finală. A fost prima şi ultima dată când s-a aflat în dezavantaj pe tabelă.

Evident, ulterior, scenariul iminent a imitat realitatea. Înaintea sesiunilor finale, scorul a luat proporţiile aşteptate: 10-7, 12-8, 15-10, 16-12… stop joc.

Ce e de semnalat rezidă însă în cerbicia lui Hawkins din prima jumătate a finalei. Asta după ce toată lumea îl sfătuise să ţină aproape şi să încerce să-l sâcâie cât mai mult pe campion. Asta ar fi fost singura sa şansă. Să îl agaseze cu un scor neverosimil de strâns până ce O’Sullivan s-ar fi plictisit şi ar fi început să greşească bile simple.

Aşa s-a ”târât” până la un egal 7 în 14 partide. Din acel moment însă, the champion nu a mai făcut nici un compromis. Totuşi, mai e de spus ceva referitor la finală. A existat şi un moment critic. În jocul 17, la 9-7 în favoarea lui Ronnie, pe masă mai sunt bilele neutre verde, albastră, roz şi neagră. Hawkins realizează o lovitură de distanţă excepţională la verde, urmează bila albastră şi cea roz şi se ajunge la scorul de 62 egal.

Bila neagră este pe marginea mantei, la jumătatea mesei, cu alba în apropiere. Evident, nu mai poate fi vorba de snooker, de vreme ce neagra a rămas solitară, dar Hawkins are opţiunea unei lovituri de siguranţă. Ei bine, acesta ratează şi lasă bila neagră la 30-35 cm de buzunarul stâng superior. Lovitura de distanţă e mai lungă decât o zi de vară, dar la capătul tacului este braţul lui O’Sullivan. În loc de un foarte posibil 9-8, ziua de duminică s-a încheiat 10-7 în favoarea campionului. Iar luni, desigur, execuţia în public s-a produs de la sine…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.